Nu mai sunt stăpâna paşilor mei, ca înainte, şi nu-mi dau seama dacă nu pot sau nu vreau să îi opresc. De ce mă îndrept, fără să tremur, spre ceva care mă sperie ?
Nu înţeleg… În loc să mă răsucesc pe călcâie şi să fug oriunde altundeva, rămân. Aştept.
Parcă trăiesc un vis în care mă urmăreşte un pericol şi oricât aş vrea, nu pot nici să mă mişc, nici să vorbesc.
De ce în loc să ţip înspăimântată, să strâng din dinţi şi din pumni şi să insist să fiu coborâtă pe pământ, îmi leagăn liniştită picioarele prin aer, în timp ce mă îndepărtez tot mai mult de siguranţa cunoscutului ? Cine-i fiinţa asta nebună care priveşte zâmbind perspectiva prăbuşirii ?
Nu doar îmi place golul ce mă apasă pe piept, dar îl caut şi îl mai vreau.
Sigur, dacă o să cad, mă tem de momentul în care o să-mi întind, din instinct, mâinile în căutarea unei salvări care nu există. Mă tem de sentimentul de neputinţă şi disperare, dinainte să mă prăbuşesc. Căderea o să fie scurtă. O să-mi ţin ochii strâns închişi şi nu o să scot nici un sunet.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu