Tacere...

N-am mai avut curajul sa scriu de ceva timp. Imi promit mie insami in fiecare zi ca voi asterne ceva ce se afla in mine. Si imi promit zilnic, dar nu o fac. Mi-e frica de mine, de ce se afla adanc ingropat in trupul meu si care ma sfasie cu totul, lovindu-ma peste fata cu strigate de ajutor…Elibereaza-ma, scoate-ma de aici, salveaza-ma! Mi-e frica sa rup din mine, pentru ca am impresia ca daca ingrop si mai mult durerea, si tac…poate am sa uit. Dar pe zi ce trece ma transform intr-un monstru. Zeci de suflete striga din mine iar simtirile se revarsa si ma zgarie ca o sarma ghimpata pe tot trupul. Incerc sa deschid gura, sa vorbesc, sa spun…dar mi se face gura punga si se umple de amareala sufletului meu mult prea greu care ma apasa.  Asa ca tac, inchid ochii si indur! Nu vreau sa stiu, nu vreau sa aud. Am tacut din ziua in care mi-ai intors spatele si nu ai mai venit niciodata, te-ai cufundat in tacere. De atunci tac si eu! N-am avut curaj sa iti spun nici un cuvant, te-am privit doar. Am regretat atat de mult ca puteam sa te cunosc atat de bine, iti stiam fiecare pas facut, stiam cat de las poti fii. Doar am asteptat sa ma conving.  Nu mai stim sa ne spunem “Adio!”. Ne facem promisiuni si declaratii frumoase, suntem impreuna cand ne e bine, iar cand ne plictisim fugim ca niste lasi. Intram si ne facem loc in suflete, frumosi la chip, cu vorbe dulci si mieroase, intram cu flori in mana si-n priviri…dar cand iesim, nu mai spunem nimic, parasim un suflet asa cum parasim un magazin dupa ce am facut piata, perfect normal si fara obligatii.

Dar presupun ca asa stau lucrurile in viata, asta este cursul ei: mereu trebuie sa inveti sa renunti. Ceea ce doare cel mai tare este ca nu ne luam niciodata un moment de liniste in care sa  ne spunem adio. Nu stim sa ne despartim! Si nu stiu cine este cel mai ranit: cel ce ramane cu privirea in zare, intrebandu-se oare ce s-a intamplat, cu ce a gresit? sau cel care alege sa fuga marsav fara un cuvant si sa se ascunda pentru mult timp de acum incolo?