Astazi am fost om mare...

De fiecare dată când fac ceva ce-am amânat cam mult, de fiecare dată când fac ceva ce nu îmi place, simt că mai cresc un pic. Că mai pierd ceva din suflul acela copilăresc care mă lăsa să mă întorc pe partea cealaltă dimineaţa când ploua şi n-aveam chef de şcoală.
Astăzi am fost om mare fiindcă nu numai că mi-am recunoscut oficial priorităţile, dar am şi acţionat în consecinţă. Chiar ca un om mare. Dacă ar şti tata, ar fi mândru de mine. Dar am atâtea argumente logice, care îmi arată unde-i drumul, şi unul singur, care le demolează pe toate. Iar dacă a fi om mare înseamnă să înveţi să-ţi vinzi inima pe altarul raţiunii, asta sunt: un om mare. Ca toţi ceilalţi nefericiţi.
Mă duc la culcare mai împăcată decât v-aţi putea imagina şi mai puţin mândră decât aţi înţelege. Şi sunt curioasă cum mă voi trezi. Copilă sau om mare. În lacrimi sau în resemnare?
Ştiţi ce urăsc cel mai mult în momentul ăsta? Pe “trebuie”. Fiindcă trebuie să mă abţin. De-mi va veni a plânge.
Sau şi oamenii mari plâng?