Păcatul

Ce definiţie are un om păcătos, făcând abstracţie de concepţia religioasă ? Nu cred că există o definiţie a noţiunii de păcat la unison acceptată. E o noţiune polisemnatică care trăieşte în fiecare din noi şi ca atare o târâm în cotidianul zilelelor noastre. Curge prin sângele fiecăruia dintre noi, se varsă în lacrimile noastre şi uneori îi auzim efectele lucrării diabolice în râsetele noastre. Din punct de vedere al limbii romane, DEX-ul, sistematic şi conştiincios înşiră toate semnificaţiile posibile ale cuvântului păcat. Provine din latinul peccatum, semn că vorba aia « e vechi păcatul şi nu eşti prima vinovată », Ion Minulescu. Păcatul e peste tot, e omniprezent, îl întâlnim cu toţii. Păcatul e o greşeală, un viciu, un fapt nedrept, o fapta condamnabilă, o fapta rea, o patimă, o slăbiciune. Putem defini păcatul doar prin conţinutul lui. Expansiunea implicaţiilor lui nu poate fi redusă la o definiţie structurată. Am mai putea să-l definim printr-un efort de subiectivizare: este păcat ceea ce fiecare individ consideră ca atare. Orice concepţie am îmbrăţişa este incontestabilă proeminenţa păcatului în viaţa noastră, ilustrată prin simpla lui bogăţie semantică. Toate sensurile au fost concepute pentru a traduce realitatea prezenţei păcatului.
Păcatul prin însăşi natură intrinsecă a omului este fundamentul umanităţii. Am fost aruncaţi în viaţa de pământean pentru că suntem oamenii şi nu putem trăi altfel decât greşind. Întreaga noastră viaţă e o alergare spre virtute, menită să şteargă păcatul originar. În cursa noastră, greşim constant şi reparam constant. Păcatul este motorul vieţii noastre omeneşti. Pentru asta mă închin în faţa lui, nu aş fi putut să mă limitez la o viaţa liniştită în grădina Edenului. Dacă aş fi fost Eva, aş fi muşcat şi eu din măr.
Dar de ce e păcatul atât de dulce? Toate păcatele umane au ca sursă păcatul originar, tentaţia. Tentaţia de a cunoaşte, de a fi mai mult decât un pion. Din acea dulce tentaţie, izvorăşte gustul plin de viaţă a viciilor, a greşelilor. Orice păcat îşi are că sursă un tip de tentaţie, desigur nu neapărat cea izvorâtă din dorinţa de a cunoaşte. Poate fi dorinţa de eliberare, de fugă, de dobândire a puterii.
Demonii din noi sunt păcatele noastre. Nu ne putem limita la ei. Avem nevoie de păcatele altora, avem nevoie ca demonii noştri să convieţuiască cu demonii altcuiva. Şi cred că din stimularea asta necesară între demonii gardieni a două persoane diferite, poate reieşi în sfârşit concepţia mea asupra noţiunii de suflete pereche. Poate sufletele pereche sunt acele inimi care bat în acelaşi ritm diavolesc. Poate oamenii meniţi să sfârşească împreună, au această menire limitată la unicul scop de a-şi lăsa demonii ce sălăşuiesc în ei să se iubească reciproc. Persoana care va şti să-mi dreseze demonii, să se joace cu ei, să-i inspire, să-i întărâte, persoana aia presupun că e sufletul meu pereche.

Poate sunt bolnavă mintal, dar iubesc păcatul. Iubesc gustul lui dulce-amărui. Îmi place cum te înalţă pe culmi demente şi cum te aruncă în prăpastii de vinovăţie şi de încercare a reparare a greşelii. E o plăcere bolnavă provenită din iubirea profundă pe care o port tentaţiilor. Iar din păcat se naşte un haos de sentimente. E dureros, dar plăcut, amar, dar dulce. Un cocktail de contradicţii. În toată contradicţia mea îl ador.
Când ai păcătuit ultima oară? Fă cunoştiinţă cu demonii mei şi lasă-i să se iubească cu ai tăi. Dur, brutal, carnal, sentimental...