Ştii momentul ăla când te loveşti în cot şi nu-ţi mai simţi mâna toată? Sau când dai cu degetul mic de la picior în tăblia de la pat de-ţi dau lacrimile instantaneu şi-ţi vine să te tăvăleşti pe parchet? Dragostea nebună doare de 1000 de ori mai rău.
Iubirile astea sunt bune, dar nebune.
Sunt focul ce te duce rapid spre extaz, ca mai apoi, la scurt timp, să te lase gol, pustiit, dezorientat. Iubirile ca-n filme sunt minunate, dar durează puţin. Iar finalul este al naibii de dureros!
Noi, femeile, tânjim după aşa ceva. Să găsim pe unul care să ne dea 10 kilograme de fluturaşi, să ne facă, să ne dreagă, să vină acasă de la serviciu şi să ne trantească pe pereţi şi să ne sărute pasional, să ştie să fie misterios şi să ne cucerească zilnic, să aibă privirea aia tâmpă de vampir din seriale (dacă se poate!), să arate ca Channing Tatum şi să aibă mintea lui Patapievici, să ne vrăjească frumos ca Tudor Chirilă şi să fie senzual ca Ryan Gosling.
Iar ei, bărbaţii, bălesc după o gagică care să fie frumoasă ca Antonia, care să scuture din poponeaţă ca Shakira, care să gătească aproape la fel de bine cum o face casnica de la Masterchef şi să fie cuminte, să nu se uite după bărbaţi, exact ca Ellen DeGeneres (calitate greu de găsit, dacă nu imposibil!).
Relaţiile sănătoase şi trainice, care nu au sclipirea şi nici ambalajul delicios al relaţiilor enervant de pasionale, sunt alea clasice. Tu şi el, pupat de „noapte bună”, omletă, ţinut de mână, factură la Enel, vacanţă drăgăstoasă, pipi la benzinărie, film cu floricele, dragoste pură în weekend, pentru că în timpul săptămânii adormi cu bale de oboseală.
Nu au artificii şi nici zorzoane, nu sunt zgomotoase şi nici nu mustesc de adrenalină. Sunt autentice, echilibrate, te împlinesc. Aduc linişte şi muzici line. Aduc inel de logodnă şi copii. Aduc fericire adevărată.
Dar relaţiile astea nu sunt apreciate decât odată cu vârsta, când realizezi că tot ceea ce e rebel nu te mai reprezintă, ci mai rău de ameţeşte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu